14. Căci toți ceice sînt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu.
15. Și voi n’ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!“
16. Însuș Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.
17. Și, dacă sîntem copii, sîntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.
18. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.
19. De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă,
21. că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.
22. Dar știm că pînă în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii.
23. Și nu numai ea, dar și noi, cari avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
24. Căci în nădejdea aceasta am fost mîntuiți. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentrucă ce se vede, se mai poate nădăjdui?